Dragoste de părinţi 1

Ce dragoste este mai mare decât dragostea de părinţi? E o dragoste jertfitoare, o dragoste ce îi pune pe copii mai presus de orice altceva. Pentru copiii săi un părinte renunţă la comfortul său, la pasiunile şi plăcerile sale, la timpul său.

Acum ceva timp am găsit pe internet două filmuleţe ce prezintă dragostea părinţilor pentru copii mai mult decât ar putea-o face mii de cuvinte.

În primul filmuleţ este prezentat un copilaş ai cărui părinţi au ales să nu renunţe la el, chiar dacă ştiau sindromul de care suferă. Medicii nu credeau că va supravieţui, dar părinţii lui au continuat să creadă, să lupte. I-au făcut poze în fiecare zi, îl hrăneau cu seringa printr-un tub din 3 în 3 ore, stăteau în permanenţă lângă el, şi profitau de fiecare clipă în care l-au avut în viaţa lor. A trăit 99 de zile şi la înmormântarea lui s-au înălţat 99 de baloane, fiecare reprezentând câte o zi din viaţa lui.



Pentru cei ce vor mai multe detalii,puteţi găsi pe blogul despre Eliot, la acest link

În cel de-al doilea filmuleţ, tatăl a renunţat practic la tot confortul vieţii lui pentru fericirea fiului.
Împreună, tatăl şi fiul – tatăl cu corpul şi fiul cu inima – aveau să termine peste 1000 de curse, dintre care 67 de maratoane (2h:40m, cel mai bun timp înregistrat), numeroase duatloane, triatloane (dintre care şase curse Ironman) sau alergări pe distanţe mai mici. A înotat 5 kilometri trăgând barca în care se afla fiul său şi a pedalat pe o bicicletă specială 160 de kilometri. De asemenea, tatăl şi-a dus fiul la schi, l-a cărat în spate pe munte şi a făcut turul Americii pe bicicletă. În 1992, tot împreună, pe o bicicletă construită special, au făcut un tur al Statelor Unite, parcurgînd 3735 mile în 45 de zile.
Pentru 2011, cînd tatăl va avea 70 de ani, Team Hoyt şi-a propus să mai alerge o dată maratonul de la Boston.

Detalii: aici



Am mai găsit acum un filmuleţ cu detalii despre viaţa lor:




Poate părinţii noştri nu ne-au făcut poze în fiecare zi, dar s-au rugat şi se roagă Domnului pentru noi zilnic. Poate nu ne-au hrănit cu seringa luni întregi, n-au alergat zeci, sute de kilometri cu noi în spate, dar au stat nopţi întregi legănându-ne când eram micuţi şi nu puteam dormi, au stat nopţi întregi când eram bolnavi şi aveam nevoie de îngrijire.
Viaţa lor s-a schimbat de când Domnul a îngăduit să fim parte a vieţii lor. Au sacrificat totul pentru noi, pentru fericirea noastră. Să ne bucurăm de ei, să le arătăm că suntem recunoscători pentru tot efortul ce l-au depus, acum, cât încă mai sunt în viaţă.

[va urma..]