Aşteptând in tăcere

       Trăim într-o lume a vitezei, a acţiunii pe toate planurile. Tindem să facem cât mai multe lucruri într-un timp foarte scurt şi devenim superficiali în tot ceea ce facem. Dar Dumnezeu vrea să cultive în noi o atitudine de răbdare deoarece în perioada de aşteptare se naşte şi creşte în noi încrederea în Dumnezeu, acea încredere care să ne susţină în vremuri tulburi. Noi, ca oameni, nu vedem suferinţa ca pe o binecuvântare, ca pe un dar de la Dumnezeu, ci ca pe o povară, ca pe o pedeapsă din partea Domnului. 
       
        Citeam zilele trecute despre o plantă, Lobelia telekii, care poate fi întâlnită pe muntele Kenya din Africa, la 5000 de metri deasupra nivelului mării. Ea supravieţuieşte unor temperaturi extreme, în condiţii în care majoritatea plantelor s-ar prăji sau ar muri îngheţate. Ziua căldura e copleşitoare, iar noaptea temperatura aerului rarefiat scade sub zero grade. Ceea ce le ajută să supravieţuiască sunt frunzele lor blănoase. Lobeliile uriaşe cresc într-un ciorchine mare în vârful trunchiului solid al plantei şi se deschid ca o rozetă după apusul soarelui. Ziua blana funcţionează ca un paravan care reflectă lumina, protejând astfel planta împotrivă arsurilor. Când soarele apune, frunzele se închid din nou, ferind mugurii fragili ai plantei de îngheţ.

        Această specie se reproduce o singură data în viaţă şi după ce creşte câţiva ani îşi concentrează tot efortul pentru a produce o inflorescenţă bogată, după care moare. Florile pot ajunge la o înălţime de 3 metri de la sol. 

       E o lecţie minunată despre aşteptarea în linişte. Citind aceste rânduri am încercat să mă pun în locul acestei plante. Să trăieşti în asemenea condiţii, departe de civilizaţie, fără nicio satisfacţie, fără niciun rezultat al suferinţei tale zilnice, iar singurele tale clipe de înflorire, bucurie să fie şi ultimele din viaţa ta. Acesta este un adevărat exemplu de a trăi cu un scop, de a trăi pentru a muri. Nu cred că se plânge zilnic întrebându-se: “Doamne, cât să mai aştept, cât să mă mai chinui?” ci cred că aşteaptă în linişte clipele în care va înflori. Această suferinţa o face unică, specială. 

          Nu e doar o simplă plantă, o simplă floare, ci Dumnezeu a creat-o diferit, în aşa fel să o putem remarca, să putem învăţa ceva din povestea vieţii ei. Aşteptarea ei este răsplătită la final, într-un mod minunat. Aşa şi aşteptarea noastră va fi răsplătită la sfârşitul vieţii când vom primi cununa desăvârşirii şi vom păşi pe nori de slavă în Împărăţia Lui. 

          Domnul n-a îngăduit în dreptul ei mai mult decât poate duce, ci i-a oferit mijloacele necesare de a rezista căldurii ziua şi frigului noaptea. Cu atât mai mult El se îngrijeşte de copiii Lui şi nu va îngădui să suferim mai mult decât putem răbda. Întotdeauna când Dumnezeu ne vorbeşte şi ne spune să aşteptăm o face pentru că El vede dinainte traseul drumului nostru şi pericolele de după curbe unde noi nu avem vizibilitate şi o face spre bine nostru, căci într-o zi zidul va cădea cu putere, şi nu pentru că am acumulat o putere subită ci pentru că aşteptarea îşi are timpul şi sfârşitul ei! Şi chiar dacă e greu atunci când vezi că cei din jur sunt bine, nu uita că va veni şi ziua când se va rezolva şi problema ta indiferet de ce natură este ea.

         Este important să învăţam şi să ne bucurăm din plin chiar şi atunci când purtăm o povară despre care nu înţelegem nimic, bucurându-ne că avem putere să o purtăm şi folosind toate lucrurile pentru a învăţa şi a creşte!


P.S: Ganduri scrise pentru blogul Bisericii Baptiste Betel: http://el-betel-cluj.blogspot.com/2011/01/asteptand-in-tacere-marta-capatan.html#more